Calea Victoriei

Nu în latura caracterologic? st? îns? meritul romanului lui Cezar Petrescu. În datele lor interne, personajele au ceva predictibil. Ascensiunile le sunt sincrone. C?derea unuia duce la pr?bu?irea celorlal?i. ?i de obicei, întocmai ca în jocul de domino, to?i au în preajm? pe câte cineva. Momentele de singur?tate sunt rare în Calea Victoriei. Admirabil?, în schimb, e inven?ia epic?, chiar dac? nu din ea, ci din lirismul difuz, i s-a tras romancierului succesul. Fiecare capitol începe printr-un soi de avertisment metaforic, f?r? nici o leg?tur? explicit? cu con?inutul ulterior. Unele din aceste puneri în tem? (mai degrab? decât în abis) au într-adev?r structur? de anecdote, dar atât de generale, încât propriu zis nu putem vorbi despre narativitate autentic?. Cel mult, despre infuzie de st?ri de spirit. Procedeul ?ine de alegorie, ?i substratul vag moralizator se ghice?te permanent înd?r?tul lui. Îns??i Calea Victoriei reprezint?, au ar?tat-o mai to?i comentatorii, un alt nume pentru melanjul de opulen??, viciu, civilitate, elegan??, conspira?ie ?i tragedie care fream?t? în marele ora?. De altminteri, prea pu?ine lucruri se petrec spa?ial pe fostul Pod al Mogo?oaiei. COSMIN CIOTLOS